Monday, May 24, 2010

INTRODUCTION TO THE JESUS PRAYER by H.R.H. Princess Ileana of Romania (Mother Alexandra)

Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy upon me, a sinner.

     I have often read the Jesus Prayer in prayer books and heard it in church, but my attention was drawn to it first some years ago in Romania. There in a small Monastery of Sâmbata, tucked away at the foot of the Carpathians in the heart of the deep forest, its little white church reflected in a crystal-clear mountain pond, I met a monk who practiced the "prayer of the heart". Profound peace and silence reigned at Sâmbata in those days; it was a place of rest and strength—I pray God it still is.
     I have wandered far since I last saw Sâmbata, and all the while the Jesus Prayer lay as a pre­cious gift buried in my heart. It remained inactive until a few years ago, when I read The Way of a Pilgrim. Since then I have been seeking to practice it continually. At times I lapse; nonetheless, the prayer has opened unbelievable vistas within my heart and soul.
     The Jesus Prayer, or the Prayer of the Heart, centers on the Holy Name itself. It may be said in its entirety: "Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy upon me, a sinner;" it may be changed to "us sinners" or to other persons named, or it may be shortened. The power lies in the name of Jesus; thus "Jesus," alone, may fulfill the whole need of the one who prays.
     The Prayer goes back to the New Testament and has had a long, traditional use. The method of contemplation based upon the Holy Name is attributed to St. Simeon, called the "New Theologian" (949-1022). When he was 14 years old, St. Simeon had a vision of heavenly light in which he seemed to be separated from his body. Amazed, and overcome with an overpowering joy, he felt a consuming humility, and cried, borrowing the Publican's prayer (Luke 18:13), "Lord Jesus, have mercy upon me." Long after the vision had disappeared, the great joy returned to St. Simeon each time he repeated the prayer; and he taught his disciples to worship likewise. The prayer evolved into its expanded form: "Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy upon me, a sinner." In this guise it has come down to us from generation to generation of pious monks and laymen.

Mother Alexandra (1909-1991) of Holy Transfiguration Monastery,
Ellwood City, Pennsylvania

     The invocation of the Holy Name is not peculiar to the Orthodox Church but is used by Roman Catholics, Anglicans, and Protestants, though to a lesser degree. On Mount Sinai and Athos the monks worked out a whole system of contemplation based upon this simple prayer, practiced in complete silence. These monks came to be known as "Quietists" (in Greek: "Hesychasts").
     St. Gregory Palamas (1296-1359), the last of the great Church Fathers, became the exponent of the Hesychasts. He won, after a long drawn out battle, an irrefutable place for the Jesus Prayer and the Quietists within the Church. In the 18th century when tsardom hampered monasticism in Russia, and the Turks crushed Orthodoxy in Greece, the Neamtzu monastery in Moldavia (Romania) became one of the great centers for the Jesus Prayer.
     The Prayer is held to be so outstandingly spiritual because it is focused wholly on Jesus: all thoughts, striving, hope, faith and love are outpoured in devotion to God the Son. It fulfills two basic injunctions of the New Testament. In one, Jesus said: "I say unto you, Whatsoever ye shall ask the Father in my name, he will give it you. Hitherto have ye asked nothing in my name: ask, and ye shall receive, that your joy may be full" (John 16: 23, 24). In the other precept we find St. Paul's injunction to pray without ceasing, (1. Thess. 5:17). Further, it follows Jesus' instructions upon how to pray (which He gave at the same time He taught His followers the Lord's Prayer): "When thou prayest, enter into thy closet, and when thou hast shut thy door, pray to thy Father which is in secret; and thy Father which seeth in secret shall reward thee openly" (Matt. 6:6).

H.R.H. Princess Ileana of Romania

     And Jesus taught that all impetus, good and bad, originates in men's hearts. "A good man out of the good treasure of his heart bringeth forth that which is good; and an evil man out of the evil treasure of his heart bringeth forth that which is evil: for of the abundance of the heart his mouth speaketh" (Luke 6:45).
     Upon these and many other precepts of the New Testament as well as the Old, the Holy Fathers, even before St. Simeon, based their fervent and simple prayer. They developed a method of contemplation in which unceasing prayer became as natural as breathing, following the rhythmic cadence of the heart beat.
     All roads that lead to God are beset with pitfalls because the enemy (Satan) ever lies in wait to trip us up. He naturally attacks most assiduously when we are bent on finding our way to salvation, for that is what he most strives to hinder. In mystical prayer the temptations we encounter exceed all others in danger; because our thoughts are on a higher level, the allurements are proportionally subtler. Someone said that "mysticism started in mist and ended in schism"; this cynical remark, spoken by an unbeliever, has a certain truth in it. Mysticism is of real spiritual value only when it is practiced with absolute sobriety.
     At one time a controversy arose concerning certain Quietists who fell into excessive acts of piety and fasting because they lost the sense of moderation upon which our Church lays so great a value. We need not dwell upon misuses of the Jesus Prayer, except to realize that all exaggerations are harmful and that we should at all times use self-restraint. "Practice of the Jesus Prayer is the traditional fulfillment of the injunction of the Apostle Paul to 'pray always:' it has nothing to do with the mysticism which is the heritage of pagan ancestry."
     The Orthodox Church is full of deep mystic life which she guards and encompasses with the strength of her traditional rules; thus her mystics seldom go astray. "The 'ascetical life' is a life in which 'acquired' virtues, i.e. virtues resulting from a personal effort, only accompanied by that general grace which God grants to every good will, prevail. The 'mystical life' is a life in which the gifts of the Holy Spirit are predominant over human efforts, and in which 'infused' virtues are predominant over the 'acquired' ones; the soul has become more passive than active. Let us use a classical com­parison. Between the ascetic life, that is, the life in which human action predominates, and the mystical life, that is, the life in which God's action predominates, there is the same difference as between rowing a boat and sailing it; the oar is the ascetic effort, the sail is the mystical passivity which is unfurled to catch the divine wind." The Jesus Prayer is the core of mystical prayer, and it can be used by anyone, at any time. There is nothing mysterious about this (let us not confuse "mysterious" with "mystic"). We start by following the precepts and examples frequently given by our Lord. First, go aside into a quiet place: "Come ye yourselves apart into a desert place, and rest awhile" (Mark 6:31); "Study to be quiet" (I. Thess. 4: 11); then pray in secret—alone and in silence.
     The phrases "to pray in secret, alone and in silence" need, I feel, a little expanding. "Secret" should be understood as it is used in the Bible: for instance, Jesus tells us to do our charity secretly-not letting the left hand know what the right one does. We should not parade our devotions, nor boast about them. "Alone" means to separate ourselves from our immediate surroundings and disturbing influences. As a matter of fact, never are we in so much company as when we pray". . . seeing we also are compassed about with so great a cloud of witnesses. . ." (Hebrews 12:1). The witnesses are all those who pray: Angels, Archangels, saints and sinners, the living and the dead. It is in prayer, especially the Jesus Prayer, that we become keenly aware of belonging to the living body of Christ. In "silence" implies that we do not speak our prayer audibly. We do not even meditate on the words; we use them only to reach beyond them to the essence itself.
     In our busy lives this is not easy, yet it can be done-we can each of us find a few minutes in which to use a prayer consisting of only a few words, or even only one. This prayer should be repeated quietly, unhurriedly, thoughtfully. Each thought should be concentrated on Jesus, forgetting all else, both joys and sorrows. Any stray thought, however good or pious, can become an obstacle.
     When you embrace a dear one you do not stop to meditate how and why you love—you just love wholeheartedly. It is the same when spiritually we grasp Jesus the Christ to our heart. If we pay heed to the depth and quality of our love, it means that we are preoccupied with our own reactions, rather than giving ourselves unreservedly to Jesus —holding nothing back. Think the prayer as you breathe in and out; calm both mind and body, using as rhythm the heartbeat. Do not search for words, but go on repeating the Prayer, or Jesus' name alone, in love and adoration. That is ALL! Strange—in this little there is more than all!
     It is good to have regular hours for prayer and to retire whenever possible to the same room or place, possibly before an icon. The icon is loaded with the objective presence of the One depicted, and thus greatly assists our invocation. Orthodox monks and nuns find that to use a rosary helps to keep the attention fixed. Or you may find it best quietly to close your eyes—focusing them inward.
     The Jesus Prayer can be used for worship and petition; as intercession, invocation, adoration, and as thanksgiving. It is a means by which we lay all that is in our hearts, both for God and man, at the feet of Jesus. It is a means of communion with God and with all those who pray. The fact that we can train our hearts to go on praying even when we sleep, keeps us uninterruptedly within the community of prayer. This is no fanciful statement; many have experienced this life-giving fact. We cannot, of course, attain this continuity of prayer all at once, but it is achievable; for all that is worthwhile we must ". . . run with patience the race that is set before us . . ." (Hebrews 12:1).
     I had a most striking proof of uninterrupted communion with all those who pray when I lately underwent surgery. I lay long under anesthesia. "Jesus" had been my last conscious thought, and the first word on my lips as I awoke. It was marvelous beyond words to find that although I knew nothing of what was happening to my body I never lost cognizance of being prayed-for and of praying myself. After such an experience one no longer wonders that there are great souls who devote their lives exclusively to prayer.
     Prayer has always been of very real importance to me, and the habit formed in early childhood of morning and evening prayer has never left me; but in the practice of the Jesus Prayer I am but a be­ginner. I would, nonetheless, like to awaken interest in this prayer because, even if I have only touched the hem of a heavenly garment, I have touched it—and the joy is so great I would share it with others. It is not every man's way of prayer; you may not find in it the same joy that I find, for your way may be quite a different one—yet equally bountiful.
     In fear and joy, in loneliness and companionship, it is ever with me. Not only in the silence of daily devotions, but at all times and in all places. It transforms, for me, frowns into smiles; it beautifies, as if a film had been washed off an old picture so that the colors appear clear and bright, like nature on a warm spring day after a shower. Even despair has become attenuated and repentance has achieved its purpose.
     When I arise in the morning, it starts me joyfully upon a new day. When I travel by air, land, or sea, it sings within my breast. When I stand upon a platform and face my listeners, it beats encouragement. When I gather my children around me, it murmurs a blessing. And at the end of a weary day, when I lay me down to rest, I give my heart over to Jesus: "(Lord) into thy hands I commend my spirit". I sleep—but my heart as it beats prays on: "JESUS".

Monday, May 17, 2010

Ecumenismul in arta bisericeasca

Parte centrale
La Madre di Dio in trono con Gesù e due angeli ai lati

Biserica ortodoxa la Cluj pictata de pictorul Papei

BISERICA ORTODOXĂ ”SCHIMBAREA LA FAŢĂ” - CLUJ, ROMÂNIA
Bd. Eroilor 24-26

Chiesa ortodossa della Trasfigurazione

"Pictura în spirit ecumenic este o premieră la Cluj şi vine să atenueze conflictul dintre greco-catolici şi ortodocşi, cel puţin la nivel simbolic."
Radu Preda

Biserica ortodoxă de pe Bulevardul Eroilor va fi pictată de pictorul papilor Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea şi de un artist plastic timişorean.

Marko Ivan Rupnik, pictorul personal al Papei Ioan Paul al II-lea şi al Papei Benedict al XVI-lea, este implicat într-un proiect artistic religios de tip ecumenic, demarat de Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. împreună cu artistul plastic timişorean Silviu Oravitzan, el va picta interiorul Bisericii Ortodoxe “Schimbarea la Faţă” de pe B-dul Eroilor.

Cel care a iniţiat acest proiect a fost teologul Radu Preda, de la Centrul de Cercetări Interreligioase. “E voba de un ecumenism al frumuseţii. Partea cu lemn aurit o să o facă Oravitzan, iar mozaicul catolicul iezuit, Marko Ivan Rubnik. Cei doi reuşesc să-şi îmbine stilurile pentru a crea un tot unitar”, a spus Preda. Acesta a povestit reporterului ZIUA de CLUJ şi cum s-a ajuns la această colaborare.

“Artiştii s-au întâlnit la New York, unde Oravitzan a avut o expoziţie la Muzeul de Artă Catolică, iar Rupnik le-a remarcat. De aici a venit ideea de a lucra în comun”, a spus Preda. Pictura în spirit ecumenic este o premieră la Cluj şi vine să atenueze conflictul dintre greco-catolici şi ortodocşi, cel puţin la nivel simbolic.

Cei doi artişti plastici au vizitat ieri dimineaţă biserica împreună cu Mitropolitul Bartolomeu, teologul Radu Preda, mijlocitorul acţiunii, consilierul cultural al Mitropoliei, Ştefan Iloaie şi preotul paroh Titus Moldovan. Consilierii Mitropolitului i-au arătat acestuia planşe cu viitoarele picturi şi mozaicuri ce vor împodobi biserica, iar acestea au fost analizate împreună cu pictorul Papei, timp de o oră.

“Dorim să arătăm prin această operă comună că creştinii din întreaga Europă pot să lucreze împreună. Să arătăm lumii ca îl iubim pe Dumnezeu”, a spus Rupnik. Finalizarea lucrărilor se estimează a avea loc în decembrie 2009.

Singurul pictor agreat atât de Papa Ioan Paul al II-lea, cât şi de Benedict al XVI-lea, slovenul Marko Ivan Rupnik este o personalitate complexă, în care gânditorul creştin se întâlneşte cu artistul plastic de mare talent. Profesor la Universitatea Gregoriană din Roma, Rubnik este autorul unor volume valoroase de reflecţie teologică şi artistică, cum ar fi “Arta, memorie a comuniunii”, “Cuvânt şi imagine”, “în focul rugului aprins”.

Ca artist, în afara picturii expuse în diverse oraşe europene, este autorul mozaicului monumental al Capelei Redemptoris Mater din Palatul Apostolic de la Vatican. Rupnik a venit la Cluj din partea Centrului “Aletti” de la Roma, centru de creaţie artistică religioasă condus de renumitul cardinal Thomas Spidlik. Rupnik şi Spidlik au publicat împreună în 2002 la editura Dacia un volum important de teologie intitulat “Credinţă şi Icoană”.





Marco Ivan Rupnik, pictorul Papilor Ioan Paul al ll-lea şi Benedict al Vl-lea, a venit la Cluj-Napoca să realizeze pictura interioară din Biserica „Schimbarea la Faţă”.

Proiectul este unic prin faptul că o biserică ortodoxă este pictată de un pictor catolic şi de un artist plastic român, Silviu Oravi Oravitzan.

„Vom folosi o tehnică veche, care constă în mozaic din ceramică poleit cu aur. Eu mă inspir din iconografia primului mileniu şi sper din tot sufletul ca acest proiect să reuşească, deoarece adevăratul spirit creştin este acela care ne ţine împreună”, a declarat, ieri, Marco Ivan Rupnik.

Cel care a avut ideea de a-l aduce pe Rupnik la Cluj este cunoscutul teolog Radu Preda. „Am fost în apartamentele private ale Papei de la Vatican şi în capela privată şi am văzut picturile lui Ivan Rupnik. Atunci mi-a venit ideea să îi pun la aceeaşi masă pe Silviu Oravitzan şi pe Ivan Rupnik”, a spus Radu Preda.

ICONOGRAFIA

 
Parte superiore: etimasia

 
L’angelo accanto al trono

 
Il volto della Madre di Dio

 
Cristo benedicente

Particolare dell’etimasia

 
Particolare

Etimasia

In tutte le chiese bizantine, dietro l’iconostasi c’è l’altare sul quale è sempre posta la Sacra Scrittura aperta e tutto è pronto per la santa liturgia. L’immagine più vicina all’altare è il Cristo sacerdote tra i gerarchi. Questo crea un bellissimo scenario della santa liturgia, l’unico sacerdozio è quello di Cristo che attraverso l’episcopato ininterrottamente si compie attraverso il sacerdote che entra dietro l’iconostasi per celebrare.

C’è un’ininterrotta linea da Cristo fino ad oggi che fa visibilmente percepire la dimensione transtemporale della liturgia. Ma normalmente in alto, sopra l’altare, all’interno dell’arco absidale, si trova rappresentata l’etimasía, un motivo iconografico cristiano di origine orientale, composto essenzialmente da un trono sormontato da una croce (dal greco he hetoimasía tu thrónu, “la preparazione del trono”). Si tratta del trono fatto in modo da diventare l’altare sul quale è posta la Parola di Dio. Dietro ad esso si alza la croce con i segni della passione: la corona, la lancia, il bastone con l’issopo... Accanto ci sono due angeli o due cherubini, che appartengono a quella classe di esseri celesti che si copre il volto con le ali. Il significato teologico è chiaro: lo stesso libro che è sull’altare è anche in cielo, l’autorità della sua veridicità è testimoniata dall’incarnazione e dalla passione.

Questo verbo incarnato in Gesù Cristo, morto e risorto, vive l’eterna liturgia in cielo presso il Padre. E lo stesso Cristo vive e si manifesta nel suo corpo che è la Chiesa e celebra la santa liturgia sulla terra. Si esplicitano così i due registri della liturgia del corpo di Cristo. La Chiesa attende la seconda venuta del nostro Signore quando questi verrà e si siederà sul trono, a giudicare la storia secondo la parola “come in cielo così in terra”. Il libro dell’etimasía e dell’altare è lo stesso: e il giudizio sarà sul criterio della Parola resa carne, consumata nell’amore che è la Pasqua. I segni della passione fanno da schienale al trono della Parola. La linea orizzontale, che è quella che ha portato alla passione di Cristo, si incontra così con la linea verticale che unisce il cielo alla terra. Il sacerdozio che attraversa la storia compie il suo ministero sull’asse verticale.
 
ICONOSTASUL
  
Iconostasul este realizat de artistul Silviu Oravitzan








ARHITECTURA









Surse:



Friday, May 7, 2010

Manastirea Chiajna (Chiajna Monastery - Bucharest, Romania)


Aproape ca uitasem de Manastirea Chiajna si de soarta ei trista. Azi insa mi-am amintit de ctitoria lui Mavrogheni citind un articol in Romania Libera, editia online, articol pe care il preiau partial. Ironia face ca in acelasi ziar am citit articolul Politicienii miluiesc Biserica pentru succesul în alegeri. Oare cand ne vom milui si de Manastirea Chiajna?

La prima vedere, România nu e prea bogată în monumente istorice, dar ar putea fi, dacă ar avea guvernanţi demni de măreţia trecutului.
Mânăstirea Chiajna, monument istoric şi de artă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, deşi ruinată, impresionează şi astăzi prin mărime, ca şi prin ceea ce a mai rămas din frumuseţea ei de altădată. Monumentul a fost înconjurat de nenumărate legende.

Ctitorul acestei măreţe mânăstiri a fost Nicolae Mavrogheni, iubitor de artă şi de fast, care a domnit între anii 1786 şi 1790. Biserica a fost construită în stil neoclasic, cu un plan arhitectural deosebit de interesant şi frumos. Au lucrat la ea aceiaşi meşteri care au ridicat şi conacul Văcă­reştilor, din apropierea Târgo­viştei, azi şi el ruinat. Se pare că, deşi a fost terminată, nu a fost târnosită, întrucât ctitorul ei, bănuit de trădare, a fost mazilit şi ucis de turci, sosiţi la Bucureşti în vederea războiului cu austriecii şi cu ruşii, la care era nevoită să ia parte şi oastea Ţării Româ­neşti. A rămas legenda că în această biserică nu s-ar fi slujit niciodată, fiind bombardată de turci chiar înainte de târnosire, sub pretextul că impunătoarea mânăstire ar fi mai degrabă o cetate. După alte surse, sfântul lăcaş ar fi fost părăsit în vremea ciumei de pe timpul unui Ipsilanti. Alte izvoare spun că mânăstirea ar fi funcţionat la 1792, dar ar fi fost părăsită în vremea ciumei de pe timpul domnitorului Mihai Suţu. Printre legendele care înconjoară Mânăstirea Chiajna se află şi una care spune că însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Cozma, ar fi murit de ciumă chiar în această biserică. Apoi, clopotul ei cel mare ar fi fost aruncat în apele revărsate ale Dâmboviţei şi, după spusele localnicilor, se aude bătând în nopţile cu Lună Plină. Numele mânăstirii a fost pus în legătură cu celebra doamnă Chiajna, deşi nu are nici o legătură cu apriga eroină, doar că se află pe o fostă moşie a acesteia.

Adrian Bucurescu, RL 

Cititi articolul aici.