arh. Nic Tulban
Deci, Catedrala Mântuirii Neamului nu va fi nici mică, nici mare, nici ieftină, nici scumpă, ci, sperăm, un simbol al sufletului românesc în rugăciune înălţătoare la cer! „Întrucât o biserică ortodoxă este învelişul arhitectural al unui conţinut spiritual, şi anume comuniunea oamenilor credincioşi cu Hristos – capul Bisericii celei vii, „Acelaşi ieri, astăzi şi în veci” (Evrei 13, 8) fiecare biserică ortodoxă trebuie să exprime eternitatea în timp, deci în fiecare veac. Iar amprenta de veac se vede în ceea ce se aduce nou ca un reflex şi ca o ofrandă a veacului respectiv, nu numai privitor la materialele construcţiei, ci şi ca interpretare a spaţiului sacru. (PF Daniel)
Biserica este întruchipare, nu este înveliș. Arhitectul nu plăsmuiește 'coji', ci, prin lucrarea sa creatoare, prezintă, în volume și spaţii, chiar Liturghia. Spaţiul creat este întruchiparea întregii lumi, a spaţiului vieţii pământești a Mântuitorului și a spaţiului Eshatonului. Tocmai aici este ceea ce nu se înţelege, nici de către arhitectul laic, nici de către teologul liturgist: lucrarea arhitectului este act liturgic, nu este doar carapacea în care acesta are loc. Spațiul liturgic se află într-o situație critică acum – spațiul nu este înțeles de cei care au ceva în comun cu Liturghia (clerul), iar liturgica nu este înțeleasă de cei care conformează spațiul (arhitecții). Depășirea acestei dihotomii este esențială pentru punerea problemei încă din faza embrionară a arhtiecturii unei așa-numite catedrale a întregii țări. Spațiul bisericii trebuie înțeles întotdeauna împreună cu clădirea care-l determină, trebuie înțeles permanent ca fiind determinat liturgic. Prin reducere la absurd, presupunând că arhitectul nu realizează decât “învelişul arhitectural”, acesta nu poate fi înţeles decât ca generator de eterogenitate. Forma lui îm această ipoteză nu poate fi dată de altceva decât de imaginaţia (sau de alte atribute exclusive ale) arhitectului. Spaţiul astfel creat este unul din multele spaţii create de om, ca răspunsuri la varii programe arhitecturale. Nu este cu nimic mai presus sau mai prejos decât alte spaţii, în care au loc alte activităţi umane, cu un conţinut mai mult sau mai puţin spiritual. El nu mai este astfel spațiul iconic al bisericii. Omul nu îl mai percepe ca pelerin, credincios, ci ca simplu călător, vizitator.
Dimpotrivă, abordând lucrarea arhitectului ca lucrare liturgică, ea nu mai este înveliș, ea este parte a liturghiei. Ea intră în relaţie cu cele trei spaţii pomenite mai sus – cosmosul întreg, spaţiul Țării Sfinte și spaţiul Eshatonului – și exprimă în forme această relaţie. Exprimarea ei în timp nu trebuie făcută în metoda modernă, pe care o avem de la Leibniz și Newton – calculul diferenţial și integral. Noi nu suntem nevoiţi a împărţi timpul în veacuri (diferenţiere) - și a-l determina pe cel în care trăim, urmând ca apoi să integrăm, pentru a simboliza comuniunea din toate veacurile. Exprimarea ei în timp se face în primul rând prin trăire ortodoxă. Această trăire nu se poate realiza decât în comuniune liturgică. Din acest motiv am putea saluta inițiativa Patriarhiei de a încredința lucrările de proiectare unui colectiv cât mai larg de arhitecți. Astfel, spațiul catedralei ar fi realizat nu în ultimul rând prin trăirea ortodoxă și a arhitecților (nu doar a specialiștilor în aceasta, i.e. clerul, vorba prof. Răducă la conferinţa televizată transmisă în seara de 9.03.10 la Trinitas TV). Dar 'liantul' pentru o asemenea comuniune ortodoxă în arhitectură este Hristos, nu o 'ilustrare de temă' elaborată la nivelul unei documentaţii tehnice. Iar în comunicatele Patriarhiei nu s-a pus niciodată problema astfel. Modul ierarhilor de a vedea biserica imensă în care se va afla (dacă se va construi) Patriarhia nu a fost prezentat liturgic, ci doar ilustrat printr-un anteproiect discutabil. Poveștile actualului patriarh despre turlele din Bucovina care înțeapă cerul sau despre spațiul de cult care înfățișează cele trei regiuni istorice românești nu pot fi luate în seamă decât pentru a iți câteva zâmbete.
Citi mai departe aici
arh. Nic Tulban
Considerând tema ca fiind un dat (imuabil, de către un om presupus infailibil) arhitectul trebuie să se conformeze ei fără posibilitate de tăgadă; el nu poate fi decât un “traducător” din limbajul textului în limbajul formelor de arhitectură. Are de înfruntat și de rezolvat (poate la fel de imuabil) toate dificultățile semantice pe care i le ridică atât înțelegerea primului, cât și exprimarea în cel de-al doilea. Printre acestea se insinuează și problemele de compatibilitate între textul temei și situl în care edificiul urmează a se edifica, pe de o parte, iar pe de altă parte, interferențele între datele de temă, datele de sit și formarea culturală a arhitectului. Rezultatul, constituit în primul rând din proiectul de arhitectură și apoi (cel puțin cronologic) în edificiul proiectat, este tributar a două surse de “informații”: datele de temă și datele din substratul personal pe care arhitectul le folosește pentru a interpreta și înțelege datele de temă.
Cum se pune problema la construirea unei biserici? În cel mai bun caz, datele de temă sunt primite prin viu grai sau în scris, de către arhitect, de la preot. Ele conțin atât o serie de parametri pe care edificiul trebuie să-i respecte (funcțiunile conexe spațiului liturgic, număr de credincioși, etc.), cât și o serie de idei mai mult sau mai puțin preconocepute, pe care preotul le “livrează” împreună. Acestea pot fi constituite din diverși alți parametri, de obicei geometrici, ai clădirii – de pildă înălțime; pot conține și relații cu situl – vizibilitate din anumite puncte, de exemplu vederea crucii ca dominând alte diferite edificii din vecinătate; preconcepții legate de configurația planimetrică – de obicei este solicitată simbolica crucii în plan, dar se pleacă și de la alte forme de obiecte în uz liturgic – cum ar fi potirul. Clerici cunoscători în ale arhitecturii liturgice (și nu doar) leagă, prin prezentarea temei, simbolizarea latinității neamului nostru de dimensiuni monumentale dar și de planul basilical, considerând această latinitate, asemenea celor de la Blaj, determinantă pentru expresia ortodoxă (pentru cazul nostru, în arhitectură). Această paletă de date de intrare, de cele mai multe ori eterogene dacă nu chiar contradictorii, este asimilată de arhitect prin intermediul cunoștințelor sale într-ale bisericii. Problema acestei asimilări este de cele mai multe ori imposibil de rezolvat fără compromisuri. Iar compromisurile sunt vizibile în primul rând în bisericile edificate în ultima vreme și în siturile pe care acestea le domină.
Cititi mai departe aici
No comments:
Post a Comment